Klátovské rameno č. 2

Ioni de amoniu

Ionii de amoniu nu sunt foarte toxici în sine, dar, în funcție de pH și temperatură, o parte din ei se transformă în amoniac (NH₃), care afectează branhiile și stresează peștii. Cu cât pH-ul și temperatura sunt mai mari, cu atât se formează mai mult amoniac (Emerson și colab. 1975). Directiva abrogată 2006/44/CE indica drept valoare orientativă cel mult 0,04 mg/l de ioni de amoniu pentru apele salmonicole și 0,2 mg/l pentru cele ciprinicole.

Nitriți

Nitriții sunt toxici pentru pești: trec prin branhii în sânge și transformă hemoglobina în methemoglobină, care nu transportă oxigen, astfel că peștii se „sufocă” chiar și în apă bine oxigenată. Cele mai sensibile sunt salmonidele; clorurile din apă reduc toxicitatea (Lewis și Morris 1986). Directiva 2006/44/CE indica o valoare orientativă de 0,01 mg/l pentru apele salmonicole.

Nitrați

Nitrații nu le dăunează imediat peștilor adulți, dar hrănesc algele și plantele și contribuie astfel la eutrofizare și la scăderile de oxigen din timpul nopții. Pentru organismele acvatice sensibile (salmonide, amfibieni, unele nevertebrate), Camargo și colab. (2005) recomandă menținerea nitraților sub 2 mg de azot pe litru, adică aproximativ 9 mg/l de nitrați.

Oxigen

Peștii, mai ales salmonidele, au nevoie de mult oxigen. Directiva 2006/44/CE indica pentru apele salmonicole o valoare orientativă de 9 mg/l (în cel puțin jumătate din măsurători) și niciodată sub 7 mg/l. Apa subterană din straturile mai adânci conține adesea mai puțin; în curs se oxigenează abia după ce iese la suprafață.

Temperatura apei

Apa subterană are pe tot parcursul anului o temperatură aproape constantă. De aceea, aportul din izvoare poate răci cursul de apă vara și îl poate încălzi iarna, iar astfel de sectoare devin refugii pentru peștii de apă rece (Hayashi și Rosenberry 2002).

pH

Peștii suportă un pH de aproximativ 6–9 (Directiva 2006/44/CE). În afara acestui interval branhiile se deteriorează și se modifică toxicitatea amoniacului și a metalelor.

Duritatea apei

Apa mai dură (mai mult calciu și magneziu) este mai favorabilă peștilor: calciul protejează branhiile și reduce toxicitatea metalelor, de exemplu a cuprului și zincului (Pagenkopf 1983), și menține un pH stabil. Apa moale este mai sensibilă atât la metale, cât și la acidifiere.

Fier

Fierul din apa subterană de adâncime este dizolvat. Când apa ajunge la aer, se oxidează și precipită sub formă de flocoane brune, care colmatează branhiile, acoperă pietrișul cu icre și nevertebrate și distrug adăposturile (Vuori 1995).

Mangan

Manganul este natural în apa subterană mai adâncă. Pentru pești este de obicei mai puțin important decât fierul; norma există mai ales din cauza gustului și culorii apei potabile.

Cloruri

Clorurile provin din sarea antiderapantă, din îngrășăminte și din deșeuri. Agenția americană EPA (1988) a stabilit pentru protecția de lungă durată a organismelor acvatice 230 mg/l, iar pentru cea de scurtă durată 860 mg/l.

Sulfați

Sulfații sunt frecvenți în apa subterană; provin din roci (de exemplu gips), din îngrășăminte și din mine. Împreună cu clorurile cresc mineralizarea apei; norma de 250 mg/l este stabilită pentru apa potabilă.

Conductivitate

Conductivitatea arată cantitatea totală de săruri dizolvate. O valoare mai mare în apa subterană este adesea naturală (calcare, gips), dar o creștere bruscă în curs indică un aport de săruri de pe drumuri, din mine sau din deșeuri.

Metale și metaloizi

Cuprul, zincul, nichelul, cadmiul și mercurul sunt toxice pentru pești chiar și la concentrații scăzute, mai mult în apa moale decât în cea dură (Pagenkopf 1983). Norma pentru apa subterană este stabilită pentru apa potabilă, nu pentru pești.

Pesticide

Pesticidele ajung în apa subterană de pe câmpuri. Norma de 0,1 µg/l pentru o substanță (0,5 µg/l în total) este norma pentru apa potabilă și este foarte strictă; peștii sunt afectați de regulă abia la concentrații mult mai mari. Valoarea arată mai ales cât de mult este afectată zona de agricultură.

PFAS („chimicalele eterne”)

PFAS sunt „chimicalele eterne”: nu se descompun și se acumulează în țesuturile peștilor și ale altor animale (Giesy și Kannan 2001). Norma de 0,1 µg/l (suma a 20 substanțe) este stabilită pentru apa potabilă.

Solvenți și benzen

Solvenții clorurați (de exemplu tetracloretena) și benzenul provin din industrie, stații de epurare și benzinării. Sunt toxice și se descompun lent în apele subterane.

HAP (ardere, produse petroliere)

HAP se formează prin ardere și prin scurgeri de produse petroliere. Norma pentru benzo(a)piren (0,01 µg/l) este foarte strictă pentru apa potabilă, deoarece este o substanță cancerigenă.

Surse

1. Camargo, J. A., Alonso, Á., Salamanca, A. (2005): Nitrate toxicity to aquatic animals: a review with new data for freshwater invertebrates. Chemosphere 58, 1255–1267.
2. Lewis, W. M., Morris, D. P. (1986): Toxicity of nitrite to fish: a review. Transactions of the American Fisheries Society 115, 183–195.
3. Emerson, K., Russo, R. C., Lund, R. E., Thurston, R. V. (1975): Aqueous ammonia equilibrium calculations: effect of pH and temperature. Journal of the Fisheries Research Board of Canada 32, 2379–2383.
4. Directiva 2006/44/CE privind calitatea apelor dulci care necesită protecție sau ameliorare pentru a susține viața piscicolă (abrogată în 2013; valorile ei le indicăm aici doar ca reper de specialitate).
5. Vuori, K.-M. (1995): Direct and indirect effects of iron on river ecosystems. Annales Zoologici Fennici 32, 317–329.
6. Pagenkopf, G. K. (1983): Gill surface interaction model for trace-metal toxicity to fishes: role of complexation, pH, and water hardness. Environmental Science & Technology 17, 342–347.
7. U.S. EPA (1988): Ambient Water Quality Criteria for Chloride. EPA 440/5-88-001.
8. Hayashi, M., Rosenberry, D. O. (2002): Effects of ground water exchange on the hydrology and ecology of surface water. Ground Water 40, 309–316.
9. Giesy, J. P., Kannan, K. (2001): Global distribution of perfluorooctane sulfonate in wildlife. Environmental Science & Technology 35, 1339–1342.