Dunaj č. 2 – OR spodná inundácia

Ioni de amoniu

Ionii de amoniu nu sunt foarte toxici în sine, dar, în funcție de pH și temperatură, o parte din ei se transformă în amoniac (NH₃), care dăunează branhiilor și stresează peștii. Cu cât pH-ul și temperatura sunt mai mari, cu atât există mai mult amoniac (Emerson și colab. 1975). Directiva abrogată 2006/44/EC a oferit un ghid de cel mult 0,04 mg/L de amoniu pentru apele de salmonide și 0,2 mg/L pentru apele ciprinide.

Nitriți

Nitriții sunt toxici pentru pești: trec prin branhii în sânge și transformă hemoglobina în methemoglobină, care nu transportă oxigen, așa că peștii se „sufocă” chiar și în apa oxigenată. Salmonidele sunt cele mai sensibile; Clorurile din apă reduc toxicitatea (Lewis și Morris 1986). Directiva 2006/44/EC a oferit un ghid de 0,01 mg/L pentru apele salmonidelor.

Nitrați

Nitrații nu dăunează imediat peștilor adulți, dar hrănesc alge și plante și, prin urmare, contribuie la suprafertilizare și la accidentele de oxigen pe timp de noapte. Pentru animalele acvatice sensibile (salmonide, amfibieni, unele nevertebrate) Camargo et al. (2005) Recomandați menținerea nitraților sub 2 mg de azot pe litru, ceea ce reprezintă aproximativ 9 mg/L de nitrați.

Oxigen

Peștii, în special salmonidele, au nevoie de mult oxigen. Directiva 2006/44/EC a dat un ghid de 9 mg/L pentru apele salmonidelor (în cel puțin jumătate din măsurători) și niciodată mai puțin de 7 mg/L. Apa subterană din straturile mai adânci are adesea mai puțină; În flux este re-oxigenat numai după ce iese.

Temperatura apei

Apa subterană are o temperatură aproape constantă pe tot parcursul anului. Afluxul din izvoare poate, prin urmare, să răcească un pârâu vara și să-l încălzească iarna, iar astfel de secțiuni servesc adesea drept refugii pentru peștii de apă rece (Hayashi și Rosenberry 2002).

pH

Peștii tolerează un pH de aproximativ 6 la 9 (directiva 2006/44/ec). În afara acestui interval, branhiile sunt deteriorate și toxicitatea amoniacului și a metalelor se modifică.

Duritatea apei

Apa mai dură (mai mult calciu și magneziu) este mai bună pentru pești: calciul protejează branhiile și reduce toxicitatea metalelor precum cuprul și zincul (Pankopf 1983) și menține pH-ul stabil. Apa moale este mai sensibilă la metale și la acidificare.

Fier

Fierul este dizolvat în apele subterane la adâncime. Când apa ajunge în aer, se oxidează și precipită în timp ce flocurile maro care înfundă branhiile, acoperă pietrișul cu ouă și nevertebrate și distrug adăposturile (Vuori 1995).

Mangan

Manganul este natural în apa subterană mai adâncă. Pentru pești este de obicei mai puțin important decât fierul; norma există mai ales din cauza gustului și culorii apei potabile.

Cloruri

Clorurile provin din sare de drum, îngrășăminte și deșeuri. US EPA (1988) a stabilit 230 mg/L pentru protecția pe termen lung a vieții acvatice și 860 mg/L pe termen scurt.

Sulfați

Sulfații sunt obișnuiți în apele subterane; Ele provin din roci (de exemplu gips), îngrășăminte și mine. Împreună cu clorurile ridică mineralizarea apei; Standardul de 250 mg/L este stabilit pentru apă potabilă.

Conductivitate

Conductivitatea arată cantitatea totală de săruri dizolvate. O valoare mai mare în apa subterană este adesea naturală (calcare, gips), dar o creștere bruscă în curs indică un aport de săruri de pe drumuri, din mine sau din deșeuri.

Metale și metaloizi

Cuprul, zincul, nichelul, cadmiul și mercurul sunt toxice pentru pești chiar și la concentrații scăzute, mai mult în apa moale decât în apa dură (Pankopf 1983). Standardul de apă subterană este stabilit pentru apa potabilă, nu pentru pești.

Pesticide

Pesticidele intră în apele subterane din câmpuri. Standardul de 0,1 µg/l per substanță (0,5 µg/l în total) este un standard de apă potabilă și este foarte strict; Peștii sunt de obicei afectați doar de o concentrație mult mai mare. Valoarea arată în principal cât de puternic sunt împovărate împrejurimile de agricultură.

PFAS („chimicale eterne”)

PFA-urile sunt „substanțe chimice pentru totdeauna”: nu se descompun și nu se acumulează în țesuturile peștilor și ale altor animale (Giesy și Kannan 2001). Standardul de 0,1 µg/L (suma 20 substanțelor) este stabilit pentru apă potabilă.

Solvenți și benzen

Solvenții clorurati (de exemplu tetracloroetena) și benzenul provin din industrie, stații de epurare și benzinării. Sunt toxice și se descompun lent în apele subterane.

HAP (combustie, substanțe petroliere)

PAH-urile sunt formate prin ardere și scurgeri de petrol. Standardul pentru benzo(a)piren (0,01 µg/L) este foarte strict pentru apa potabilă deoarece este un cancerigen.

Surse

1. Camargo, J. A., Alonso, Á., Salamanca, A. (2005): Nitrate toxicity to aquatic animals: a review with new data for freshwater invertebrates. Chemosphere 58, 1255–1267.
2. Lewis, W. M., Morris, D. P. (1986): Toxicity of nitrite to fish: a review. Transactions of the American Fisheries Society 115, 183–195.
3. Emerson, K., Russo, R. C., Lund, R. E., Thurston, R. V. (1975): Aqueous ammonia equilibrium calculations: effect of pH and temperature. Journal of the Fisheries Research Board of Canada 32, 2379–2383.
4. Directiva 2006/44/EC privind calitatea apelor proaspete care necesită protecție sau îmbunătățire pentru a susține viața peștilor (abrogat în 2013; ne dăm valorile aici doar ca un ghid de experți).
5. Vuori, K.-M. (1995): Direct and indirect effects of iron on river ecosystems. Annales Zoologici Fennici 32, 317–329.
6. Pagenkopf, G. K. (1983): Gill surface interaction model for trace-metal toxicity to fishes: role of complexation, pH, and water hardness. Environmental Science & Technology 17, 342–347.
7. U.S. EPA (1988): Ambient Water Quality Criteria for Chloride. EPA 440/5-88-001.
8. Hayashi, M., Rosenberry, D. O. (2002): Effects of ground water exchange on the hydrology and ecology of surface water. Ground Water 40, 309–316.
9. Giesy, J. P., Kannan, K. (2001): Global distribution of perfluorooctane sulfonate in wildlife. Environmental Science & Technology 35, 1339–1342.